Localitatea este situată la poalele Muntilor Fagaras, cu numeroase obiective turistice în împrejurimi. Este singura cale de acces spre cabana Negoiu, una din cele mai frumoase cabane din zonă. La câțiva kilometri de comună, se află un mic sat turistic, format doar din cabane de lemn.
SATE APARTINATOARE
- Porumbacu de Sus
- Sarata
- Scorei
Scurt Istoric
Comuna Porumbacu de Jos situată la poalele munţilor Făgăraş se înscrie în constelaţia satelor cu o existenţă multimilenară, locuitorii ţinutului reuşind să reziste de-a lungul atâtor veacuri tulburi. Elevii Cercului de Istorie locală din Scorei au descoperit, în partea de sud a satului Sărata, un ciocan şi un toporaş de piatră din neolitic; atunci, în 1976, acesta a fost doar începutul fiind descoperite ulterior mai multe vetre neolitice şi numeroase unelte neolitice pe albia pârâului "Mierea", pe pârâul numit "Creţoaia" etc. De altfel încă din 1970 a luat fiinţă în şcoala din Scorei un valoros muzeu etnografic şcolar. Cercetările istorice dovedesc foarte concludent că poporul dac a continuat să trăiască pe vechiul său pământ şi în noile condiţii create de cucerirea romană – după războaiele din anii 101-102 şi 105 -106. Urme ale vechilor drumuri romane, au fost descoperite la: Turnu Roşu, Tălmaci, Şelimbăr, Şeica Mică, Miercurea Sibiului etc. Pe baza acestor descoperiri, precum şi pe baza tuturor izvoarelor literare vechi cunoscute s-a putut reconstitui faptul că vechile căi romane din acest ţinut veneau dinspre pasul Turnu Roşu şi apoi se bifurca, o parte spre Alba lulia, iar cealaltă pe Valea Oltului spre Făgăraş. Castre romane, mai mari sau mai mici, au fost identificate pe hotarele localităţilor Boita şi Sacadate. Lângă castrul de la Boita se afla un punct de vamă. Chiar dacă în 271 oficialităţile romane au fost nevoiţi să părăsească Dacia, populaţia băştinaşă daco-romană şi-a continuat existenţa pe aceste meleaguri, în condiţiile vitrege ale migraţiilor succesive, dând naştere la diverse urme de cultură materială descoperite pe tot cuprinsul Daciei. S-au descoperit diferite forme de viaţă rurală – de tip sedentar, având la bază o economie agricolă (creşterea animalelor şi cultivarea pământului) cea mai însemnată cultură fiind cea cunoscută sub numele de "Cultura Bratei" (la Bratei, lângă Mediaş, fiind descoperite 2 aşezări şi patru cimitire, datând din sec. IV-VI şi aparţinând vechii culturi daco-romane) răspândită atât în Dacia romană cât şi în restul teritoriului dacic. Istoria românilor în mileniul al doilea al erei noastre, în sudul Transilvaniei, este strâns împletită cu cea a coloniştilor saşi. Aceştia, în perioada sec. XII-XIV la chemarea regilor maghiari, au părăsit ţinuturile de baştină (cuprinse între malurile oceanului Atlantic şi fluviul Elba, mai precis din Flandra până în Saxonia superioară) şi au beneficat de privilegiile acordate de regii maghiari ce încercau de câteva secole să cucerească aceste ţinuturi. La sosirea lor bazinul Transilvaniei era locuit de obşti săteşti româneşti autohtone, organizate în voievodate şi cnezate şi conduse după obiceiurile pământului (jus valachicum). Astfel se explică cucerirea militară foarte anevoioasă a Transilvaniei de către regatul maghiar, cucerire efectuată în mai multe etape şi care a durat timp de secole, opoziţia militară a localnicilor fiind foarte puternică şi dârză. Coloniştii germani s-au aşezat iniţial în jurul Alba luliei (pe la 1100) şi ulterior (în sec. Xll-lea) s-a extins colonizarea pe direcţia Orăştie -"Baraolt, pe această direcţie existând puternice zone româneşti cunoscute sub numele de Ţara Făgăraşului şi Ducatul Amlaşului. Grupurile de colonişti germani organizaţi în obşti teritoriale (scaune) erau meşteşugari specializaţi şi în mare parte familii de ţărani care au contribuit la înflorirea vieţii economice, îndeosebi în domeniul meseriilor şi comerţului, edificând cetăţile de apărare a Transilvaniei, având privilegii distincte şi sarcina apărării "regatului apostolic" împotriva invaziilor popoarelor migratoare. Districtele româneşti din "Mărginimea Sibiului" (zona Sălişte Tălmaciu) şi Făgăraş, locuite din vechime de români s-au transformat şi ele în scaune, după tipul de organizare alogen, păstrându-şi autonomia internă timp de secole, chiar dacă ele au fost afiliate la scaunul Sibiului. Trebuie menţionat că cele două districte româneşti sunt perfect suprapuse teritorial pe cele două entităţi feudale româneşti şi anume ducatele Amlaşului şi Făgăraşului, stăpânite peste o sută de ani de către domnitorii români de peste munţi (de la Vladislav Vlaicu până la Basarab cel Bătrân). Toţi domnitorii români din Ţara Românească, cuprinşi în intervalul 1366-1483, au purtat şi titlul nobiliar de "herţog al Amlaşului şi Făgăraşului". Chiar dacă după 1483 aceste două ţinuturi trec sub administrarea Universităţii saxone din Sibiu (patriciatul săsesc impune dări şi taxe indiferent dacă satele erau româneşti sau cu populaţie mixtă) domnitorii români revendică permanent cele două feude, păstrând în titulatură şi în documentele de cancelarie emise până în sec. XVIII şi considerând că cele două provincii sunt un drept de jure, din moşi strămoşi. însuşi Mihai Viteazu, realizând prima unire a ţărilor române (1599-1601) considera districtul Făgăraşului, cu toate satele aparţinătoare, un jus antiquum voivodarum Valachiae Transalpinae. în drumul său spre Sibiu, în campania din octombrie 1599 (ce a culminat cu bătălia de la Şelimbăr) a fost foarte bine primit de ţăranii români în toată Ţara Făgăraşului. Atât la popasul făcut la Cîrţişoara, cât şi în întreaga iui campanie a fost sprijinit şi ajutat, domeniul Făgăraşului fiindu-i aliat credincios. Fostele districte ale Făgăraşului şi "Mărginimii Sibiului" au rămas, pe întregul parcurs al evului mediu, o ţară (un "regnum") cu instituţii şi cu legi şi obiceiuri distincte, proprii, păstrate prin tradiţie, din vremuri imemoriale, având o evoluţie istorică aparte, specifică. Transhumanta, schimburile de produse, strămutările de pe un versant pe celălalt (în momentele de grea cumpănă), obiceiurile izvorâte din aceiaşi origine, păstrate cu sfinţenie peste veacuri până în zilele noastre, au unit şi păstrat nealterat bagajul moştenit peste veacuri contribuind decisiv la formarea statului naţional unitar român. Drumul comercial ce cobora pe Valea Oltului (unde funcţionau vestitele vămi de la lurnu Roşu şi Rlu Vadului (Genune) precum şi "vestitele drumuri" ale transhumantei ("vămi ale cucului") au contribuit în timp la crearea unei economii complementare'a ţărilor române, legătura dintre târgurile transilvănene şi iarmaroacele şi târgurile din sud asigurând dezvoltarea economică a ambelor zone.
Mai multe informatii despre Porumbacu de Jos AICI